Cu ocazia evenimentului “Zilele Culturale ale Municipiului Baia Mare”, actorul Dan Puric, va susține, la Teatrul Municipal, spectacolul de teatru nonverbal “Suflet românesc” (vineri 29 mai, ora 17.00) iar pe 30 mai, ora 15.00,  conferința “Despre identitatea românească” ce se va desfășura la Catedrala Episcopală Ortodoxă “Sfânta Treime”. Cu această ocazie, în locurile unde se vor avea loc spectacolul și conferința, veți putea găsi noua carte a scriitorului Dan Puric, “Dulci, Jurnalul uni câine scris de un puric Dan” și vor avea loc sesiuni de autografe ale autorului. În jurul cărților lui Dan Puric s-a creat o legendă. Autorul este privit fie ca un prozator miraculous, fie ca un fenomen izolat de naționalism. Evident, realitatea este alta și, cu fiecare carte, aceasta fiind cea de-a cincea, Dan Puric încearcă să deplaseze interesul omului contemporan, către sine, către valorile pierdute dar recuperabile încă. Lectura “Jurnalului” ne invadează sufletul cu o gingășie pe care numai apropierea de un câine, care iți este alături în cele mai bune sau în cele mai triste momente ale vieții, ți-o poate da.“Sunt singurul puric din lume cu un câine”, o spune autorul cu un nedisimulat umor. Și Dulci, chiar face parte din biografia lui Dan Puric. Boema stăpânului își găsește reflexia și în “meditațiile” canine ale Dulcineei,  după îndelungi examene de conștiință.

“Jurnalul…” nu este o carte pentru copii. Poveștile de viață ale oamenilor și câinilor, spuse de Dulci și de Astor, prietenul ei maidanez, sunt scrise cu un umor grațios, iar prozatorul transferă câinelui său erudiția și observațiile subtile asupra unei Românii în care oameni și câini sfârșesc dramatic și însingurați. Descoperirile celor doi prieteni, Dulci și Astor, sunt halucinant de dureroase. Lumea românească are imaginea unui orfelinat în care un copil abandonat suferă în așteptarea părinților “Copilul acela de la fereastră care-și așteaptă părinții, în zadar, este România de azi.”

Vesele sau triste, destăinuirile pe care ni  le face Dulci despre “descoperirea lumii” sunt uneori comice. Dar e un comic amar. Mediul barbar descris în detaliu, pare că nu ne oferă nicio cale spre armonie și bunătate:   “Tati a mai spus că a privi un fir de iarbă bătut de vânt sau mângâiat de soare este un secret de viață pe care oamenii nu numai că l-au uitat, dar nici nu mai vor să știe de el. Ce-i drept, aici am sesizat și eu că oamenii, când privesc un copac, o floare sau o frunză care tocmai le-a căzut în cale, n-o pot vedea pentru că ei au ochii preocupați cu tot felul de lucruri. Preocuparea asta continuă, fără de pauză, creează oamenilor ceva ce noi câinii nu avem și nici nu cunoaștem: „problemele“. Există totuși o salvare, omul frumos, așa cum este tanti Simona, verișoara autorului căreia acesta îi dedică jurnalul lui Dulci. Inocența cu care Dan Puric descrie cotidianul, prin ochiul atent și curios al câinelui său este, din nou, un motiv de meditație asupra destinului nostru, al românilor.  “Mondo cane”, contemporaneitatea,  nu poate fi îmblânzită decât prin iubire și credință.