Să fii calm și să nu te pierzi cu firea cînd tot ce e în jur stă sub semnul dizarmonic al unui zgomot agresiv și distonant nu numai că e un act de răbdare greu de înțeles, dar și de un curaj dezarmant. E simlar cu gestul răbdător pînă la infinit al mamelor care, chiar dacă au viața un coșmar, pentru copii fac orice jertfă, arătîndu-le lor bunătatea, dragostea, calea. Este, de fapt, o altă lecție a sacrificiului de sine în virtutea dăruirii celuilalt cu șansa la viață.

Am stat apoi să mă gîndesc de ce biserica a rînduit ca noi, cei care o frecventăm, să ne rugăm pentru mai marii noștri… Mai ales acum cînd ne uităm în jur și este din ce în ce mai greu să ne luăm exemple: oameni de nimic, care au ajuns în funcții prin înșelătorie, minciună, tertipuri, falsuri sau prin orice alte mijloace nedemne de nici o religie a lumii. Oameni care au prieteni de conjunctură, a căror bogăție este dată doar de arginți și care știu foarte bine să stea în poze sau să se afișeze alături de modele din toate domeniile: sport, cultură, știință, ba chiar și religie. Neoameni nefericiți, săraci sufletește, care sînt prezenți în mijlocul comunității - sau în biserici - doar în pragul alegerilor sau la sărbătorile mari, tot cu scopul de a înșela. Al căror zîmbet este de o falsitate studiată - și împinsă teatral, aproape de limita credibilului… Și am realizat că biserica, în tendința ei de a salva oile rătăcite sau de a mîntui tîlharii, a considerat că oamenii aceștia mici, de o puținătate sufletească cum rar se mai găsește, chiar au nevoie de pomenirea noastră, de gîndurile noastre adunate, de rugile noastre, ale celor mulți. Poate prin cuvintele noastre repetate, prin gîndurile noastre adunate vor reuși, în cel de pe urmă ceas, să se căiască. Altfel ar rămîne, întru micimea lor, la periferia comunității sufletești.

Mihai Pătrașcu, 4 septembrie 2014